Războaiele de la cinema și din manualele școlare se cîștigă și de pierd cu muniție și sentimental. Cineva trage mai repede și mai mult, e predispus la eroism și e susținut de fotografia iubitei, împăturită în porthartul care va devia glonțul fatal.

Spre deosebire de aceste încleștări, războaiele care opun civilizații depind de cu totul altceva: de baza industrială și de capacitatea de sacrificiu în masă insuflată ideologic sau religios.

Nu trebuie să scormonim în istoria veche. Cel mai recent exemplu de conflict civilizațional e al doilea război mondial. Liberalismul capitalist democratic anglo-american a distrus socialismul corporatst naționalist german și imperialismul shintoist japonez. Cum și cu ce aliați e altă poveste. De reținut sînt, însă, cele două elemente decisive: baza industrială americană și capacitatea de sacrificiu sovietică. Prima a surclasat capacitatea economică enormă a Germaniei, a echipat aproape integral – de la bocanci, la camioane – trupa de front sovietică și a incinerat nuclear, la un loc, civilii și blocul spiritul japonez. A doua a dat ceva ce s-ar putea numi absorbție nelimitată de pierderi umane. Prima a excelat în producție industrială. A doua în producție de carne de tun.

Astăzi, războiul care bîntuie în Orientul Mijlociu e o variantă bizară a conflictului civilizațional clasic. Baza industrială e, mai degrabă, tehnologie de vîrf și vine, iar, din Statele Unite. Atît. Experiența războiaelor americane de după 1953 (Korea) a stîrpit varianta participării la sol și a lăsat la lucru o forță tehnologică înfricoșătoare dar decuplată de teren. Lumea europeană, adică partea care ar trebui să își apere modelul de civilizație, nu are nici o bază industrială de luat în seamă și nici apetit pentru sacrificiul uman.

Iranul e într-o zonă de civilizație diferită. Capacitatea industrial-militară e de luată în seamă. Sistemele de rachete și drone sînt redutabile. Perspectiva iminentă a dotării nucleare proiectează o forță imperială care dă dominația în Orientul Mijlociu și visează, apocaliptic, la supremația spirituală, într-o lume purificată de eretici și necredincioși.

Iran nu e Venezuela. Operația americană care l-a cules pe Maduro din pat nu a înfruntat un regim ideologic real ci o parodie socialistă de celofan. Iranul e, dimpotrivă, întruparea statală și umană a unei ideologii existențiale profunde. Blocarea și înlocuirea ei cu un alt regim cere un efort militar-industrial major dar și o intervenție sîngeroasă la sol. În lipsa acestei combinații, riscul e ca Iranul să rămînă o colecție de ruine cu un regim ideologic intact. Așa arată realitatea primară a momentului istoric prin care trec cele două civilizații care se ciocnesc acum în Orientul Mijlociu: Occidentul compus mai degrabă din suma propriilor limite contra Islamismului pre-nuclear aflat în plină fază expansionistă.

De aici se deschid două căi. Mai întîi, inacțiunea. Ea presupune ceva ce se cheamă lege și ordine internațională dar e egală cu o suită de negocieri defensive care duc la cedări treptate, nu ripostează la presiunea islamică și acceptă transformarea accelerată a vieții interne vest-europene într-un pact perdant cu presiunea migrației musulmane. La care se adaogă, susținute de aceeași incapacitate strategică, captura economică și comercială chineză.