Două lucruri se poate spune că i-a salvat pe români ca neam de la dispariție, în ultimul mileniu și jumătate: credința ortodoxă și natalitatea. Românii nu au fost războinici și cuceritori, erau cunoscuți mai degrabă ca păstori (brânza valahilor era la mare căutare în Bizanț, Vlaherne, de pildă, care vine de la vlahi, era un cartier comercial privilegiat la ora aceea din Bizanț), și au fost aproape un mileniu împărțiți în provincii politice, reflectând, ca și astăzi, situația regională a hegemonilor și sferelor de influență care și-au disputat aceste locuri.

Au fost, se înțelege, câteva figuri politice speciale, care ne-au făcut să contăm militar și politic și poate economic, în câteva momente ale istoriei, dar lipsite de continuitate și reduse în general la dinastia Basarabilor, de la Basarab I și Mircea cel Bătrân la Constantin Brâncoveanu; Ștefan cel Mare se pare că e și el sânge de Basarabi.

Ortodoxia și natalitatea, da. Ortodoxia, fiindcă, de pildă, ortodox în Transilvania a fost egal cu român până târziu, o naționalitate abia tolerată cărora ungurii, iar mai târziu Austro-Ungaria, le-au făcut viețile cvasi-imposibile. Le-au dărâmat sau le-au luat biserici, privilegii și pământuri, i-au forțat să treacă la catolicism, să susțină episcopatul catolic ca ortodocși, nu tu școli, proprietăți sau acces în administrație, pe scurt i-au redus la o pătură socială de țărani săraci, inferioară, fără drepturi și persecutată, iar cei care au îmbrățișat catolicismul, s-au maghiarizat în scurtă vreme, astfel încât ortodocși erau doar românii. Și invers, românii erau ortodocși (Mircea Păcurariu, Istoria bisericii românești din Transilvania, Crișana, Banat și Maramureș, Ed. Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2018).

Inovația uniației (greco-catolicismul), să ne înțelegem, nu a schimbat mare lucru pe harta etno-socială a Transilvaniei. Din punctul de vedere al multor români ortodocși din Transilvania, ea doar a înlocuit un șef central de Biserică, care oricum era departe, cu altul și mai îndepărtat, adică un patriarh cu un papă. În orice caz, românii se diversifică între ortodocși și uniați, începând din secolul al XVIII-lea. Ceea ce nu schimbă configurația socială prea mult. Românii continuă să fie ortodocși, iar ortodocșii, indiferent dacă uniați sau ortodocși buni, români. Și unii și alții preponderent țărani săraci. Uniația nu le-a adus mare lucru românilor.

Dincoace, în era turcocrației victorioase, păstrarea statalității românești și continuitatea dinastică sunt inseparabile de politica de ctitorii a domnitorilor români. Ctitorirea de lăcașuri, monumente și clădiri princiare etc a fost semnul vizibil și eclatant, spune acad. Răzvan Theodorescu, al acestei statalități, al acestor autonomii fundamentale. Lucrurile sunt clare aici (Răzvan Theodorescu, „Artă și statalitate în spațiul premodernității românești” 19 ianuarie 2021,

Răzvan Theodorescu, „Idee dinastică și arhitectură eclezială: posteritatea Curții de Argeș”, Contemporanul, 1 iunie 2022).