„You have no cards!” – Donald J. Trump, Președintele Statelor Unite

Actuala situație tensionată dintre Europa și Statele Unite reprezintă continuarea logică a unei relații în care continentul nostru a jucat rolul boiernașului scăpătat, trăind din amintirea bogăției trecute și care își imaginează că atotputernicul senior al locului îl va trata cu respect, doar privindu-i blazonul.

Declinul Europei în raport cu Statele Unite nu este de dată recentă, el a început în perioada Belle Époque, la sfârșitul secolului XIX, s-a accentuat între cele două războaie mondiale (în fapt, două războaie civile europene, duse pe teritoriul propriu și al coloniilor), a cunoscut un înșelător reviriment în perioada postbelică, s-a accelerat după anul 2.000 și a dus continentul nostru în pragul prăbușirii în irelevanță în ultimii cinci ani, începând cu Pandemia.

Războiul din Ucraina, sancțiunile și aruncarea în aer a conductei de gaz Nord Stream, prin care Europa importa din Rusia la prețuri avantajoase aproape jumătate din necesarul de gaz[i], au aruncat industria europeană în recesiune, au înrăutățit condițiile de viață ale europenilor obișnuiți și au demonstrat cu claritate că în fapt nu există alternative viabile la actualul sistem de furnizare, transport și distribuție.

Paleativul gazului petrolifer lichefiat (LNG), mult mai dificil de manipulat și transportat, necesitând terminale specializate și livrat la prețuri triple[ii], nu a rezolvat decât în mică măsură problema, subliniind cu și mai mare claritate dependența de surse ieftine, sigure și testate de aprovizionare. Răspunsul liderilor europeni, prin vocea mass-mediei de sistem, a fost nu o analiză coerentă, rațională și realistă a problemei, ci plasarea acesteia într-un registru ideologic, maniheist, în care lozincile țin loc de soluții, iar dorințele se îndeplinesc dacă ești de partea bună a Istoriei. Mai mult, prin programul Green Deal (“A bad deal”, apud Donald Trump) europenii s-au asigurat că nu pot apela nici la soluțiile clasice de rezervă: cărbune, energia nucleară, sau hidrocentralele.

Cărbunele a fost demonizat și este aproape scos din discuție, Germania, care avea șase centrale nucleare, ce puteau asigura aproape 14% din necesarul de electricitate, le-a închis definitiv în 2023 iar desființarea barajelor și deci închiderea hidrocentralelor este politică a Uniunii Europene[iii]. Unde poate găsi Europa energia de care are atâta nevoie? Prima soluție ar fi căutarea de noi furnizori. Din păcate, Europa și-a pierdut mult nu numai din pârghiile hard de negociere, ci și din puterea sa subtilă, culturală, cu care a dominat atâta timp lumea. Aceasta din urmă este valabilă și pentru Statele Unite, însă spre deosebire de europeni, Administrația americană încă mai are la îndemână convingătorul argument al forței militare.

Vechiul Continent va rămâne așadar la mâna națiunilor posesoare de resurse, care și le vor negocia nu numai din perspectiva interesului propriu, ci mai ales din cea a dependenței clientului și a (in)capacității acestuia de a trata acorduri, așa că în acest moment Europa nu are alternative credibile la criza energetică, care să-i permită să redevină competitivă. Privit sub acest aspect, viitorul sună nu ca Oda Bucuriei, ci ca Marșul Funebru de Chopin.