Titlul vorbește de la sine: de la secularizare și pierderea valorilor în societatea contemporană la criză și provocările familiei. Ce e de făcut?

Secularizarea înseamnă între altele că religia a devenit o opțiune privată redusă mai mult sau mai puțin la o morală personală: conștiința sau cultura comună și domeniul public exclud oficial religia și biserica dintre sistemele respectabile de influență, autoritate și administrare. Rolul și influența ei au fost estompate până la nivelul unei morale personale. Domeniul public și cultura sau conștiința publică sunt un spațiu al unei/ unor ideologii și axiologii foarte diferite de ale religiei sau bisericii și credinței, altădată dominante.

După cum știm, întregul domeniu civil, de la evidența populației la educație și serviciile sociale și de sănătate, era, până la mijlocul secolului XIX, aria de gestiune a bisericii. Aveam ceea ce se numește big society.

Biserica însă este eliminată treptat din această poziție, inițial prin sistemul eforiilor (efor, gr ephoros — administrator, un însărcinat cu administrarea unor instituții de interes public), iar odată intrați în siajul Occidentului neocolonial, după Războiul Crimeii (1853-56), prin adoptarea principiului laicității, adică a separării statului de biserică (inclusiv bugetul bisericii va fi administrat de oamenii lui Cuza).

Statul devine astfel principalul vector al conștiinței și culturii publice (el va prelua educația publică, avem de pildă mărturiile unor Creangă, Eminescu sau Caragiale, ultimii doi revizori școlari), construind educația publică pe modelul secular occidental, și evident principalul instrument de deschidere a României pentru interesele geopolitice regionale și economice ale marilor puteri (Anglia, Franța și Germania) la gurile Dunării, transformându-se în mod egal în principalul factor de aculturare/ occidentalizare a societății (ducând la cunoscuta problemă a formelor fără fond). Începeam să avem ceea ce se numește big state, care va domina întreaga arhitectură publică și axiologică a societății românești de atunci încoace.

În acest context al secularizării, adică al unui spațiu public în care se intersectează ideologii străine și axiologii sau valori și morale diferite de ale credinței și bisericii majorității populației, provocările familiei creștine ortodoxe sunt uriașe.

Secularizare în sine este o problemă, fiindcă decupează ideea de timp (liturgic, bisericesc) și spațiu (parohial, biserica locală prin rețeaua de episcopi și preoți care dădeau unității spirituale o realitate aproape fizică, aș spune) de timpul și spațiul societății, credința fiind restrânsă la psihologie și morală (o funcție consolativă, de disciplină publică etc).

Sfințirea timpului și spațiului prin sistemul sărbătorilor și al ierugiilor reprezenta componenta principală de exprimare spirituală a bisericii în exterior, iar faptul că biserica gestiona cvasi-întregul domeniu al afacerilor umane, dădea o dimensiune spirituală și o bază vieții comune, care astăzi a dispărut total din orașe și chiar de la sate.