Acelaşi tip de bulversare era şi în anii interbelici. Odată proiectul naţional îndeplinit, odată cu România Mare, e o căutare nebună a unui nou proiect de ţară, de construcţie identitară. Care sfârşeşte odată cu distrugerea României Mari, în 1940, când intrăm în război, împotriva voinţei noastre, dar ca urmare a alegerilor de până atunci.
În 1940, nimeni nu putea să rămână la putere fără să-şi asume proiectul reîntregirii şi reconstrucţiei naţionale. Aşa că, de-a lungul războiului, ne-am aliat cu cine ne-a oferit posibilitatea de a ne îndeplini proiectul de restaurare a frontierelor. La finalului anului 1941, e un punct de demobilizare mentală foarte important, nu doar pe front, ci inclusiv în societatea românească.
Recuceriserăm Basarabia şi Bucovina de Nord. Ce căutam mai departe? Remobilizarea vine cu găselniţa ideologică promovată mai ales de Mihai Antonescu: cruciada împotriva iudeo-bolşevismului, cu toată dimensiunea sa antisemită.
De ce sunt instituţiile româneşti „forme fără fond”?– Pentru asta e nevoie de instituţii puternice, cu tradiţie…
Alina Pavelescu: Tradiţia unor instituții de tip occidental, adoptate de România oficial în 1866, a rămas foarte multă vreme ceea ce Maiorescu numea o formă fără fond. Eu n-aş zice că situaţia se opreşte în interbelic.
Comunismul a fost o formă al cărei fond a fost dat de prezenţa masivă şi agresivă a Armatei Roşii. Devenise deja un fel de realitate paralelă faţă de realitatea societăţii.
După care, din 1990, mi se pare că am importat în continuare forme, dar n-am reuşit să le umplem de conţinut astfel încât să devină solide. Asta e problema instituţiilor românești începând din 1866. Formele pe care le-am importat probabil că erau bune, intenţiile probabil că erau bune, dar ele sunt şi acum nişte frunze în vânt. Şi pare că oricând poate să vină toamna.
Pe de altă parte, ne dorim personalizarea instituţiilor, pentru că aşa ne reprezentăm noi lumea. Şi, dacă nu există un personaj perceput drept puternic, care să încarneze o instituţie, ni se pare că instituţia nu funcţionează. Dacă nu există un personaj puternic, de care să ne temem şi care să pună ordine în vieţile noastre, ni se pare că societatea funcţionează haotic. Am vorbit mai devreme despre tătuc…
Primarul român care a salvat evreii
Şerban-Liviu Pavelescu: Personalizarea unei instituţii poate să aibă şi efecte nebănuite. Mă gândesc la primarul Cernăuţilor, Traian Popovici, care, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, a salvat mii de evrei folosind această personalizare.
Alina Pavelescu: Însă chiar şi când există un „stăpân bun”, luminat, problema rămâne, pentru că, fără substanţă, instituţiile rămân la fel de fragile.
Ce mesaj transmit pensionarii speciali
– Observaţi o fractură între elitele conducătoare şi mase? Cum era în trecut?Alina Pavelescu: Această prăpastie era caracteristică societăţii româneşti în interbelic, iar distanţa dintre cei bogaţi şi cei săraci se vede inclusiv în perioada războiului.
Chiar şi printre victime: după cum sunt aplicate legile rasiale, evreii bogaţi au mai multe şanse de supravieţuire decât cei săraci, care nu pot mobiliza resurse sau relaţii.Comunismul nivelează la modul dramatic aceste diferenţe, chiar dacă nomenclatura a rămas o categorie privilegiată.
În anii ’90, însă, prăpastia se reface aproape fulgerător. Se reface cu o nouă clasă de privilegiaţi, de câştigători, care beneficiază de premisele pe care le aveau în comunism. Or, cred că asta e una dintre lecţiile pe care nici nu ne-am pus problema să le învăţăm din istorie.
O situaţie asemănătoare a existat peste tot în Europa de Est, înainte de comunism. Dar, dacă analizaţi acţiunea civilă împotriva regimului comunist în Polonia, veţi vedea că acolo regimul i-a solidarizat pe intelectuali şi pe muncitori.
Acelaşi lucru s-a întâmplat în Cehia. Şi acolo, înainte de comunism, aceste categorii erau separate de moduri de viaţă diferite. În comunism, însă, au reuşit să coopereze, să găsească un limbaj comun şi lideri înţelepţi. La noi nu s-a întâmplat asta în mişcarea civică anticomunistă.
Şerban-Liviu Pavelescu: Acelaşi tip de diferenţe sociale existau şi în societăţile occidentale. Numai că, după război, la noi, egalizarea s-a făcut în jos, prin naţionalizare, cooperativizare, prin furt, chiar prin distrugerea fizică a elitelor.
În Occident, sub presiunea realităţii alternative din Europa de Est, au început preocupările pentru ridicarea nivelului de trai, corespunzător muncii pe care oamenii o prestau.
Iar eu cred că existenţa pensiilor şi a salariilor speciale reflectă exprimarea, codificată în lege, a viziunii că există o elită conducătoare, iar restul nu contează.
„O vulnerabilitate teribilă la toate tipurile de atac hibrid”
– Consecinţa este o lipsă de încredere în elite?
Alina Pavelescu: Consecinţele cele mai mari sunt fragilitatea economică şi frustrarea permanentă din viaţa publică, având un potenţial de explozie.
Şerban-Liviu Pavelescu: Şi o vulnerabilitate teribilă la toate tipurile de atac hibrid din exterior. Orice fel de nemulţumire, reală sau nu, care poate fi promovată în societatea românească, este absorbită şi produce reacţii pentru că există acest fond disponibil să reacţioneze.
„Văd cum vine avalanșa către ei, dar nu pot crede că li se poate întâmpla”– Volumul dumneavoastră se numeşte „Istoria Orbilor”. De ce?
Şerban-Liviu Pavelescu: Titlul cărţii face apel la faptul că poţi să nu vezi cursul istoriei, ca urmare a convingerilor politice, ideologice etc, ajungând până la refuzul de a vedea. De ce? Pentru că vrei să-ţi trăieşti viaţa, nu să te implici, nu să te sacrifici. Şi e normal. Dar asta te şi orbeşte.
Toţi cei care au văzut şi au ales să tacă, toţi cei care n-au văzut şi au tăcut, toţi cei care n-au văzut şi nici n-au ales, că n-au avut posibilitatea. Ei sunt orbii.
Alina Pavelescu: Această orbire e mai mult decât un accident. Dacă citiţi diversele fraze pe care oamenii le notează în jurnale, articole de ziar, e clar că sunt foarte mulţi martori care văd cum vine avalanşa către ei. Dar există şi acea incapacitatea de a crede că lor li se poate întâmpla aşa ceva.
Ca un fel de paralizie, de incapacitate de a reacţiona ca să opreşti lucrurile. Asta e cel mai tulburător.
„Au lăsat doar praf în urma lor / Eu n‑am viață, nici nu mor“
Alina Pavelescu: Mai e și orbirea celor care creează această situaţie fără ieşire, refuzând să-şi asume orice fel de risc, dar văzându-se drept mari patrioţi români. Şi, mai ales, orbirea celor care merg în direcţia greşită convinşi că fac bine. Aceştia sunt adevăraţii orbi.
Şerban-Liviu Pavelescu: La finalul cărţii, am pus ceea ce mi se pare epilogul perfect şi, de fapt, explicaţia perfectă pentru tot ce s-a întâmplat. E o poezie spusă de Agnia Bogoslava pe scena Teatrului Baraşeum (teatru evreiesc de revistă, n.r.) cu câţiva ani înainte de război. Se încheie astfel: „Au lăsat doar praf în urma lor / Eu n‑am viață, nici nu mor“.
Curierulnational.ro
Observatornews.ro
