Să fie și acesta un motiv pentru Trump a decis că Europa se poate descurca și singură în fața Rusiei?
În orice caz, din punctul acesta de vedere, părerea mea este că America și administrația Trump au decis să reducă substanțial sprijinul pentru Ucraina, în primul rând pentru că e un fel de cheltuială care în mintea omului de afaceri Donald Trump nu se justifică. Uniunea Europeană a intrat acum cumva în ceea ce se numește efectul Rubicon, adică încă de acum 2 ani, până la mijloculul lui 2022, când a început contraofensiva în Ucraina, europenii au zis gata, noi susținem Ucraina, trimitem armament, muniție, sprijin, logistic, nu știu ce, nu știu cum. Efectul ăsta Rubicon e un efect psihologic și din păcate nu are legătură cu realitatea, adică e ca și cum cineva se pregătește să sară peste un șanț, bate și sare, după ce a sărit nu se mai poate răzgândi, nu mai poate da înapoi când se află în salt. Și din saltul ăsta fie ajunge pe malul celălalt, fie cade în șanț. Cam așa este, după părerea mea, situația politicii Uniunii Europene în momentul acesta. Când Statele Unite și Rusia au început negocieri directe și când președintele Trump a declarat că vrea să facă pace în Ucraina, europenii au căzut între scaune.
Probabil că europenii se gândesc și că Trump nu va mai avea un alt mandat.
Sigur că președintele Trump nu o să mai fie președinte peste trei ani. Are însă în vicepreședintele JD Vance un om tânăr foarte hotărât, foarte ambițios și cu, să spunem, un CV-ul impresionant.
Atunci ce speră europenii?
Poate că europenii se gândesc că ulterior o să ajungă președinte un democrat care să reia ostilitățile vizavi de Ucraina.
Dar ar putea ca până atunci europenii să susțină singuri Ucraina?
Oricum va fi foarte dificil pentru europeni să susțină singuri războiul din Ucraina, pentru că nici n-au cu ce, nici n-au cu cine. Adică nu au nici suficientă tehnică militară sau capacitate industrială ca să suplinească retragerea americanilor și n-au nici oameni care să moară acolo pe front. Și nici nu vor.
Inclusiv e foarte posibil ca în Ucraina să existe un soi de prăbușire a încrederii populației în actualul regim politic. Nu știu.
Cum să ne poziționăm?Revenim la România și am să vă întreb ce ar trebui să facem noi în toată această ecuație complicată?
Revenind la poziția României, zic eu, deci e o părere personală, în primul rând România ar trebui să fie activă. Noi de la începutul conflictului nu am avut o poziție personală specifică care să vină dintr-un soi de know-how al relațiilor cu rușii, cu ucrainenii, cu turcii, cu polonezii. Deci să fie ceva derivat din poziția noastră geostrategică. Diplomația românească e admirabilă, sublimă, dar lipsește cu desăvârșire.
Asta e vizbil și o spun foarte mulți politologi. Dar cam ce ar fi de făcut?
Cred că măcar în acest al 12-lea ceas diplomația românească ar trebui să se pună pe roate, să meargă să bată la uși, să vorbească, să se propună, să facă rapoarte, să fie foarte activă.
Dar președintele Bolojan și guvernul? Ei nu ar trebui să vină cu o poziționare mai clară?
Nu consider că ar trebui ca în momentul de față conducerea politică, vorbesc în momentul de față acum și până în vară când vom avea un președinte legitim, ales, să ia o poziție tranșantă. De fapt, eu nu cred că trebuie să existe neapărat o poziționare a României pro sau contra SUA ori pro sau contra UE. Nu, nu trebuie asta. Trebuie însă să acumulăm cât mai multă experiență și să fim băgați în seamă ca interlocutori. Se spune destul de frecvent că dacă nu ești la masă, ești în meniu. Trebuie să încercăm să nu fim în meniu, pe de o parte. Pe de altă parte, remarc cu bucurie prezența în echipa președintelui interimar Ilie Bolojan a lui Cristian Diaconescu, care este de formație diplomat și cu încă destule contacte în Europa și în lume.
Ce ar putea face în plus Diaconescu și spre cine ar trebui să ne uităm mai mult?
L-aș vedea pe domnul Diaconescu mult mai activ în perioada asta, inclusiv cu parteneri care par minori, dar dacă multe furnici se adună, efortul lor conjugat dă roade. Noi ar trebui să avem contacte și cu Ungaria și cu Slovacia, chiar dacă sunt, să zicem, mai anti-război. Dar mai ales cu Polonia și cu țările baltice. Și cu vecinii bulgari. Ar trebui să strângem acum relațiile cu toate țările din UE, dar și cu Turcia, care e un partener important NATO pe flancul estic. Întrebarea e, avem noi, România, capacitatea de a susține acest efort diplomatic? Că până la urmă și ăsta cere bani și cere și niște atuuri economice din spate.
De ce nu e cazul să fim tranșanțiAsta înseamnă că România ar trebui să evite o poziționare mai pro-UE sau pro-americană?
Încet, încet, în măsura în care se poate, România ar trebui să aibă puncte de vedere oficiale. Adică să vină un președinte ales legitim, un guvern care să se bucure de încredere, un ministru de externe bine conturat pe plan internațional, care să afirme niște lucruri. Îmi pare rău să o spun, dar chiar și pe vremea comunismului, România avea multe păcate, dar a avut miniștri de externe remarcabili. Nu mai vorbesc în perioada interbelică.
Altfel, în acest moment noi nu ne găsim într-o poziție de forță, dimpotrivă. Și cred că principalul lucru care trebuie făcut este nu atât o comunicare oficială și publică, cât multiplicarea exponențială a contactelor cu diversele părți. De exemplu, noi avem în Statele Unite un ambasador care este de formație liberală și care a fost foarte bun prieten cu președintele Iohannis și cu fostul președinte Biden. Când spun prieten, mă refer la asocierea politică, la faptul că au fost de aceeași parte a baricadei, să zicem. Nu știu în ce măsură guvernul actual își poate permite să recheme ambasadorul, să propună un alt ambasador, să… Domnul Hurezeanu, la rândul lui, este și el asociat mai degrabă cu o politică din asta bruxelleză și în acord cu fosta administrație de la Casa Albă. Dar chiar și în această situație există obligația diplomației românești, care nu e neapărat a unui guvern. Că, hai să spunem, un minister al economiei sau al transporturilor poate să exprime politica unui guvern, în timp ce Ministerul de Externe exprimă o continuitate a politicii României, obligatoriu. Și de aici zic că trebuie lucrat cumva mai degrabă cu tenacitatea furnicii și cu modestie, fără ostentație în sensul edificării unei noi diplomații românești, a unei renașteri a diplomației românești, dacă mă pot exprima asta. Deci comunicarea la Washington și Bruxelles trebuie făcută nu în mod tranșant, nu cu declarații care să apară în presă, ci pe canalele mai degrabă diplomatice. Categoric. Noi nu avem în momentul de față nici puterea, nici poziția de a face declarații tranșante. Și nu am prea avut vreodată. Riscăm în caz contrar să ne trezim că ni se fac reproșuri dintr-o parte sau alta, așa cum ni s-a reproșat de către fostul președinte al Franței că am pierdut o ocazie bună de a tăcea. Până la urmă trebuie să fim realiști și să realizăm care ne sunt puterile și care e locul în care ne aflăm. Deci nu rebuie să ne poziționăm pro-SUA sau pro-UE, ne trebuie relații bune cu ambele.