Fiindcă am întâlnit această icoană foarte frumoasă, The Assurance of Thomas, (Russia, 1700), doar atât să spun. Scepticismul Sf. Toma nu are nimic în comun cu scepticismul contemporan. Scepticismul Sf. Toma e docetic, o doctrină dualistă răspândită în comunitățile docetice de creștini în secolul I, mai târziu gnostice, care făcea din întruparea lui Hristos o simplă hologramă (de aici condiția Sf. Toma, care insistă să își pună degetul în rănile Lui pentru a crede), scepticismul de azi e ateu. Ateismul modern —fiindcă ateismul e cam la fel de vechi ca filosofia, dacă mă întrebați pe mine— s-a născut din criza metafizicii ca metodă de cunoaștere a ființei sau a lucrurilor în sine.

Este Kant cel care va stabili, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, că noi nu putem cunoaște lucrul în sine sau ceea ce e același lucru, transcendența (das ding an sich). Ceea ce va deschide o viziune asupra realității/ cunoașterii umane reduse la fenomene și experiență, în condițiile de posibilitate ale subiectului. Este respins empirismul și scepticismul lui D. Hume (totul provine din experiență) dar numai pentru a cupla experiența la condițiile de posibilitate obiective de cunoaștere ale subiectului. Ceea ce este lucrul în sine noi nu putem ști, Kant deschizând astfel ușa nihilismului european și ateismului, de pildă prof. R. C. Sproul despre cunoașterea lucrului în sine:

Așa cum va spune Auguste Comte mai târziu, într-o încercare de conturare a metodologiei științei și a unei noi idei de realitate, agenții supranaturali și construcțiile abstracte (i.e. metafizica) nu mai reprezintă factorii esențiali ai dezvoltării istorice. Sfera de referință a savanților o constituie faptele fizice, adică lucrurile, fenomenele și procesele palpabile, care pot fi transformate cu ajutorul activității raționale. Spiritul uman utilizează principii derivate din cercetarea specializată și invocă legile lucrurilor. Textual, Auguste Comte spune: „în starea pozitivă, spiritul omenesc, recunoscând imposibilitatea de a dobândi cunoștințe absolute, renunță la căutarea originii și destinației universului, precum și a cauzelor intime ale fenomenelor și se mărginește numai în a descoperi, prin întrebuințarea bine combinată a raționamentul și a observației, legile efective ale fenomenelor, adică relațiile lor neschimbătoare de succesiune și de asemănare. Explicarea faptelor, redusă astfel la termenii săi reali, nu este de acum înainte alta decât legătura stabilită între diferite fenomene particulare și câteva fapte generale, al căror număr, prin progresele științei, tinde a se împuțina din ce în ce mai mult.”

Ateismul modern este un rezultat al acestei schimbări în conștiința europeanului de secol XIX cu privire la realitate sau cunoaștere și adevăr, debutând cu noul program post-kantian al filosofiei și științei de a abandona marile întrebări: „spiritul omenesc, recunoscând imposibilitatea de a dobândi cunoștințe absolute, renunță la căutarea originii și destinație universului, precum și a cauzelor intime ale fenomenelor și se mărginește numai în a descoperi, prin întrebuințarea bine combinată a raționamentului și a observației, legile efective ale fenomenelor, adică relațiile lor neschimbătoare de succesiune și de asemănare.”