În Franța, conform statisticilor, două sunt hobby-urile cele mai costisitoare pentru bugetul francezului de rând: deținerea unui animal de companie și grădinăritul. Pentru cel din urmă domeniu, magazinele de profil prosperă: semințe, butași, îngrășăminte, unelte, ghivece, jardiniere și multe altele.

În România, nu putem vorbi întocmai de grădinărit, deoarece acest termen are o notă urbană în el, desemnând acea îndeletnicire care presupune o redescoperire a pământului, o revenire la el. Grădinăritul se face fie într-o localitate limitrofă orașului, unde au cumpărat recent cei care vor să aibă casă, fie pe spații mici, în orașe (terasă, balcon, grădiniță). Dar la țară, pentru cei care au pământ din tată-n fiu, a folosi acest termen ar fi cel puțin bizar. La sat, pământul se lucrează pur și simplu, din respect pentru ce îți oferă el, din obișnuință și chiar din stânjeneala de a fi privit chiorâș de săteni, de a fi considerat un leneș sau nechibzuit.

Citind literatura universală, putem descoperi că nu doar românii au obsesia pământului, cu un „Ion” rebrenian sau cu „Moromeții” și „Noi vrem pământ”, drept texte de căpătâi, la care se adaugă, desigur, doinele și baladele. Nu. De la un capăt la altul al lumii, legătura aceasta cu pământul este cântată în fel și chip. În America, un Steinbeck descrie setea de pământ în „Oameni și șoareci” – visul de a deveni fermier, de a deține un petec de teren, care să te scoată din mizerie și umilință.

În Italia, pământul înseamnă familie, domeniu, soare, livezi de măsline sau citrice. Și de aici drame, vendete, aranjamente matrimoniale prin care să se evite fărâmițarea excesivă a moșiilor – cum ar descrie Lampedusa. În Albania, pământul e și el văzut și iubit aproape ca o ființă (ca în cultura populară română). Iar legătura cu el este strict reglementată de teribilul „kanun”, descris de pildă de Kadare în „Aprilie spulberat”.

Un scriitor român, Dumitru Moruzi, consemnează că la hotarele pământului erau duși copiii și certați să ia aminte, să nu cumva să uite limitele și vecinătățile. Kadare, de asemenea, are o scenă a măsurătorii de pământ la care sunt aduși copiii. Ai zice că într-o astfel de adunare, cu bătrânii satului la sfat, cu adulți încrâncenați gata să sară unii asupra altora, în caz de neînțelegere, nu au ce căuta copiii. Și totuși copiii, ca veritabili continuatori de dinastie, trebuie să știe bine hotarele.

Citește și