Din fericire, viața lor nu a fost atât de cernită cum o imagina, curajos, Brătianu. Dimpotrivă, el va cunoaște gloria, va fi prim-ministru, va avea bucuria de a se simți părtaș la construirea României moderne, va fi un apropiat al Casei regale (el îl aduce pe rege în țară), va fi respectat, iubit chiar, va cultiva numeroase relații, va avea opt copii (supraviețuiesc șapte). Pe scurt, va duce o viață plină de încercări, de muncă și încordare a voinței, dar va culege și roadele acesteia. Tabloul imaginat de el și prezentat atunci viitoarei sale soții pare însă a se fi împlinit întocmai câteva decenii mai târziu, la urmașii lui confruntați cu instaurarea comunismului.
După spusele monahiei ghid de la schitul Florica (fostă profesoară la colegiul Zinca Golescu din Pitești), doi dintre nepoții lui I. C. Brătianu au sfârșit în închisorile comuniste. Cel mai cunoscut, istoricul și politicianul Gheorghe Brătianu, a murit în anul 1953 (la 55 de ani) la Sighetu Marmației. Deși s-ar fi putut autoexila, decide să rămână, din patriotism. Își va pune la adăpost doar cei trei copii, trimițându-i în străinătate încă din 1944. Descendenți ai acestora trăiesc și astăzi (urmașii Brătieni din țară sunt puțin numeroși, de pildă Monica Pillat).
Maica își amintește de o nepoată a lui Gheorghe Brătianu, pictoriță, care a sosit din Franța înainte de pandemie, însoțită de câțiva prieteni. Acești erau uimiți de originea prietenei lor, de anvergura familiei, de conacul Florica, dovadă că, în modestia ei, această descendentă nu se lăudase exagerat cu rădăcinile sale. Nu ținuse să îi impresioneze prin vorbe, dar ei se regăseau totuși impresionați, până la urmă, de realitatea istorică de la moșia Florica.
Dar pentru că am pomenit la început de educația copiilor, să vedem câteva pasaje din aceeași carte de memorii a Sabinei Cantacuzino:
„Mama ne dăduse până aici toate lecțiile noastre, ne învățase să scriem, să citim, geografie, socotelile și citirea limbii franceze. Acum însă găsi că nici timpul, nici rolul ei nu îi mai permiteau să se consacre cu totul lecțiunilor noastre. Sosi dar din Elveția d-ra Marie Bornand, prima institutoare.
Tata, care avea direcțiunea generală a instrucției, nu voia o catolică, de al cărei prozelitism se temea, nici o franceză, care nu ar fi putut să ne învețe limba germană. Șvițerii sunt oameni cinstiți și cumsecade, aceste două calități sunt singurele pe care am dreptul să le reclam de la copiii mei. D-ra Marie ne dădea deci lecții de cele două limbi, franceză și germană, piano, desen și istorie sfântă.
La această materie ținea mult, ca bună calvinistă. Am redactat după istorisirea ei tot Testamentul Vechi, iar din cel nou am învățat pe dinafară Evanghelia după Marcu și a lui Ioan și am citit cu comentarii pe Matei și Luca. La opt eram în clasă (sală în conac, pentru că educația se făcea acasă, cu profesori privați), cu dânsa în capul mesei celei lungi. Cei mari începeau, cei mici soseau și se așezau fiecare cu caietele și cărțile lui. (…)
Multă disciplină domnea în clasa noastră și bunul obicei de a ne izola în noi înșine pentru a putea lucra simultan cu toții, cot la cot, la aceeași masă unde se făceau dicteele, se recitau lecții și se explicau reguli care nu priveau decât pe fiecare din elevi. Prețioasă gimnastică pentru restul vieții. (…) La 6 și jumătate, prânzeam (cinam) cu toții; după masă, jucam jocuri la care participau părinții și nenea Ghiță; la 8 se duceau cei mai mici la culcare și adesea d-ra Marie la piano, d. Atanasiu din vioară făceau puțină muzică. La 9 trăgea la scară trăsura lui nenea Ghiță, cu doi cai frumoși, unul alb, celălalt roib, din herghelia de la Tigveni a lui nenea Tudorache.
Casa reintra în liniștea somnului, căci dimineața începea devreme. Tata se deștepta la ora 4, iarna și vara. De cu seara, i se așeza tava de ceai cu mașina de spirt – avea pasiunea ceaiului și era dificil pentru calitatea lui. Îl bea cu două bucăți de zahăr, puțin lapte și două felii de franzelă cu unt.” (Sabina Cantacuzino, op.cit)
Revin din trecutul Brătienilor, în prezentul ctitoriei lor. Aflu de la măicuța ghid că în timpul comunismului biserica de la Florica devenise una de mir, deservind comunitatea din Ștefănești. Însă în anul 2009, prin tenacitatea, diplomația și nădejdea neclintită a maicii starețe, aici se înființează o obște monahală ce numără astăzi șapte viețuitoare.
Sfânta liturghie se săvârșește zilnic. Vecernia se face într-un mic paraclis, de obicei intern, fără preot, doar cu ajutorul monahiilor. Vinerea, de la ora 18, se ține sfântul maslu. Sâmbăta – liturghia și parastasul, pentru care maica ghid are și ascultarea de a face coliva. Și așa trec zilele, între pravila de la chilie, slujbe, rugăciunea inimii și sfatul cu credincioșii.
Căci măicuța îmi spune că ea nu resimte tulburare pentru faptul că schitul este așa de aproape de lume. Apropierea de oameni vine firesc și maicii îi place să le vorbească. Da, văd asta și cu mine, deși nu se întinde la vorbă și la un moment dat se ridică încet, dar ferm, ca să mă poftească să sărut icoanele.
Conversația despre Brătieni și moștenirea lor s-a terminat, dar mă privește în continuare ca pe un om care a venit aici cu un suflet, nu doar cu o treabă. Îmi arată icoanele, îmi spune istoricul lor, apoi sfintele moaște. Observ la ea un lucru pe care l-am tot văzut la monahi, dar pe care îl uit periodic, fiind necesar să îi reîntâlnesc, ca să îl redescopăr: liniștea lor.
Deplina liniște, netulburare, amestecată cu dragoste și nădejde. Pare că pentru ei nu există exclamații sau interjecții. Pentru ei, toate se așază doar în cadrul acestei mari iubiri divine, și atunci toate capătă sens și pot fi duse, oricât ar fi de grele. Măicuța îmi vorbise și de necazuri: boli ale unor credincioși care vin la maslu, încercările lor cu întreținerea clădirilor (frigul din biserică, iarna; necesitatea restaurării), rătăciri și reconvertiri minunate ale unor credincioși…
Și totuși nimic din toate acestea nu fuseseră comunicate cu apăsare sau nici măcar cu îngrijorare, astfel încât am simțit că plec cu inima ușoară și liniștită de acolo. Bun, asta după un rond de fotografii și o plasă grea de cumpărături de la magazinul din curte: miere, dulceață de nuci, ulei presat la rece, brânză, kefir, prăjituri.
Ajunsă acasă, aveam să constat că mi-a rămas gândul și la zacusca de ghebe, și la iuțarii în saramură, sau la pricomigdale, cornulețe, dulceața de dovlecei cu scorțișoară… Multă muncă incapsulată în borcănașe și cutiuțe. Dar, mai presus de toate, multă binecuvântare și sentimentul acela că e bine să revii, să îți cauți puterea și matca în ceea ce are mai frumos de oferit, poate, țara aceasta: câte o vatră de spiritualitate și de istorie.
Curierulnational.ro
Observatornews.ro
