Și ajungem la prezentul care ne dă atâtea dureri de cap și frisoane doar privind situația geopolitică din această regiune. Cât de avantajoasă e pentru cele două țări această colaborare în planul industriei militare?
Recent, chiar săptămâna trecută, la o întâlnire cu ministrul de Externe român, Oana Țoiu, ministrul de externe turc, Hakan Fidan, a reiterat hotărârea Turciei de a investi în industria de apărare a României. Nu numai în domeniul dronelor, Turcia este performantă deja și în construcții navale, blindate, avioane de luptă etc. Nu cunosc detalii, dar cred că producerea de armament, echipament militar și componente în cooperare cu firme de profil din Turcia ar fi avantajoasă pentru România, din punctul de vedere al prețurilor, dar și al altor facilități. Armata română trebuie să se înzestreze cât mai repede și cât mai bine pentru apărare, așa cum fac, de altminteri, toate statele europene. Turcia este mult mai interesată decât SUA sau Anglia, de exemplu, ca România să fie o țară puternică și din punct de vedere militar, dată fiind vecinătatea ei la Marea Neagră și Balcani.
Ați punctat mai devreme câteva momente esențiale ale relațiilor bilaterale turco-române. Sunteți istoric, așa că nu pot rata prilejul să vă rog să intrăm și mai adânc în istoria acestor relații. Dincolo de anumite episoade de confruntări, cum ar putea fi ele caracterizate și în ce măsură se poate spune că românii au avut influențe turcești benefice?
Românii s-au aflat în contact direct cu turcii (turcicii) timp de peste 1.500 de ani, mai întâi cu cei care s-au perindat pe pământurile românești ca migratori (huni, avari, bulgari, hazari, uzi, pecenegi, kîpceaci/cumani), apoi românii au stat 130 de ani (1241-1370) sub stăpânirea-protecția tătarilor din marele stat Hoarda de Aur (Imperiul Kîpceak), iar curând după aceea, românii au trăit, timp de aproape 500 de ani, sub dominația-protecția turcilor otomani. Este o lungă, foarte lungă perioadă care a influențat atât procesul de formare a poporului român, cât și evoluția sa istorică, în ansamblu.
Referindu-ne strict la perioada otomană, trebuie să arătăm că diferența religioasă și raportul dominant-dominat au imprimat relațiilor româno-otomane și caracteristici antagonice. Dar cert este faptul că fără această lungă dominație-protecție turco-otomană, destinul istoric al românilor ar fi fost cu siguranță altul.
Cum ar fi arătat România fără Turcia
Și cum ar fi putut arăta destinul României sau al Principatelor Române, ar fi fost mai bine sau din contră?
Nu putem ști dacă ar fi fost mai bine sau mai rău. De bună seamă, ar fi ideal ca toate popoarele și țările, mari și mici, să trăiască în libertate și armonie. Numai că istoria omenirii a fost cu totul alta. Încă de la începuturile istoriei lumii, oamenii, triburile, apoi popoarele și țările s-au luptat în continuu unele cu altele, pentru supraviețuire sau supremație. Cei mari și puternici i-au dominat, stăpânit pe cei mai mici și slabi. Țările Române au fost permanent învecinate cu state mari, puternice, care nu de puține ori le-au atacat pentru a le cuceri. Nu au reușit. În același timp, aceste state mari s-au luptat și între ele pentru a pune stăpânire pe teritoriile românești. În cele din urmă, turcii-otomani au fost cei care au putut să le subordoneze, dar în anumite condiții, care au fost respectate până la capăt, adică timp de o jumătate de mileniu. Nicolae Iorga releva o realitate istorică când spunea că țările române nu au fost cucerite, ci s-au lăsat cucerite.
Nu sunt puțini istoricii care susțin că Turcia sau Imperiul Otoman au dat de multe ori dovadă de mult mai multă toleranță față de populațiile din teritoriile cucerite, valabil și față de creștini. Ba chiar se spune că turcii au fost de regulă mult mai rezonabili, inclusiv cu românii, comparativ cu Imperiul austro-ungar sau cu cel Țarist. Este corectă această percepție?
În toată perioada cât au fost controlați de turci, românii nu și-au pierdut niciodată ființa statală, au avut libertatea religioasă neîngrădită, autonomie administrativă, armată proprie și dreptul de stăpânire asupra pământului străbun, pe care nu s-a construit nici o moschee și nici un supus musulman al sultanului turc nu a fost învoit să-și însușească nici măcar un petec din pământul unui stat românesc, pentru a-și face o gospodărie sau să-și ridice o casă. Asta a fost situația timp de 500 de ani! Pe când multe state și popoare vecine, unele socotite mari și puternice, au dispărut de pe hartă pentru vremuri îndelungate.
S-a scris și s-a vorbit foarte mult de exploatarea materială, se zicea chiar „până la sânge”, a Valahiei și Moldovei de către Poarta otomană. Este adevărat, toate cele trei țări românești au plătit biruri (haraci) anuale statului otoman, ca preț al garantării securității hotarelor și locuitorilor lor. În prezent, pe baza documentelor financiare din arhivele turcești, putem evalua aproape cu exactitate faptul că aceste biruri anuale plătite de români turcilor se situau, împreună, în jurul procentului de 1% din suma totală a veniturilor anuale ale Imperiului otoman. Iar pentru mărfurile, îndeosebi oi și orz, care erau luate în cantități mari din Valahia și Moldova, în primul rând pentru piața imensă a Istanbulului și pentru aprovizionarea armatei otomane aflată în campanii europene, se achita în mod riguros prețul pieței de la acea dată. Nu s-a calculat încă, dar este posibil ca Poarta otomană să fi cheltuit mai mult cu apărarea Țărilor Române, decât procentul de 1% menționat. În același timp, nu putem omite însă sumele mari pe care domnitorii și boierii români erau nevoiți să le achite, destul de des, sultanului și marilor demnitari otomani, inclusiv comandanților de la Dunăre, pentru obținerea și păstrarea tronurilor. Din păcate, aceste sume nu pot fi încă cuantificate, dar cert este faptul că ele erau mai mari decât suma birului oficial. Sigur, aveau loc și jafuri locale, samavolnicii ale unor potentați otomani de la granițe, dar evul mediu a fost, în general, o epocă a violențelor și nedreptăților. Țările Române au fost ținute sub supraveghere turco-otomană o vreme atât de lungă nu atât pentru valoarea lor economică, cât pentru poziția lor geostrategică de state tampon, de baze necesare pentru apărarea limesului imperial de la Dunăre, precum și pentru a asigura transportul și aprovizionarea armatelor expediționare otomane în Europa de est și centrală.
La sfârșitul Războiului de independență, în 1878, a început o nouă perioadă în relațiile româno-turce, de această dată ele se bazau pe egalitate deplină și respect reciproc. Este de reținut faptul că Turcia a recunoscut oficial independența României înaintea marilor state occidentale, iar trecerea Dobrogei sub autoritatea României a fost dorită mai mult de Turcia decât de membri ai Parlamentului României. O simplă răsfoire a volumului cu dezbaterile parlamentare din acea vreme este edificatoare în acest sens. Exista atunci riscul ca Dobrogea să rămână sub stăpânirea Rusiei sau să fie cedată Bulgariei, ceea ce însemna un mare pericol pentru Turcia și așa sleită de războiul recent încheiat. Soluția Congresului de la Berlin, din iulie 1878, de a împărți Dobrogea istorică între România (2/3) și Bulgaria (1/3), a fost pur și simplu salvatoare pentru Turcia și benefică pentru România. Dobrogea românească a devenit o barieră în calea expansiunii rusești către Balcani. Noile raporturi dintre România și Turcia au început sub auspicii din cele mai favorabile și s-au dezvoltat rapid, pentru ca, după scurta întrerupere din vremea Primului Război Mondial, când cele două țări s-au aflat în tabere adverse, să fie reluate ca relații de prietenie și cooperare rodnică. De această dată, ambele state se bazau pe mari victorii naționale, care au marcat nu numai evoluția istorică a fiecărui stat în parte, ci și derularea relațiilor dintre ele, în toată perioada interbelică. România și-a desăvârșit, la 1 Decembrie 1918, procesul de formare a statului național unitar, iar Turcia a obținut victoria finală în Războiul pentru independență națională și a proclamat, la 29 octombrie 1923, Republica Turcia, sub conducerea unui lider cu adevărat genial, care a fost Mustafa Kemal Atatürk.
Avem relații bilaterale tot mai bune
Cum au fost afectate relațiile bilaterale de regimurile care s-au succedat în România în perioada interbelică, iar apoi odată cu venirea comuniștilor la putere?
Guvernarea militaro-fascistă, apoi regimul comunist instaurat în România au afectat temporar și evoluția relațiilor dintre cele două țări. Intrarea Turciei în NATO, în 1952, a declanșat în blocul comunist, în primul rând în URSS, România și Bulgaria, o campanie antiturcă furibundă, care a mers și la falsificarea grosolană a istoriei, inclusiv și îndeosebi în manualele școlare. De aici și unele reminiscențe antiturce chiar și în zilele noastre. Îndepărtarea României de Moscova, începută deschis în aprilie 1964, a fost continuată de Nicolae Ceaușescu, care a apelat și la mijlocirea Turciei pentru reapropierea de marile state occidentale. În „Epoca de Aur”, relațiile dintre România și Turcia au atins cote deosebit de înalte, încât în fiecare an aveau loc vizite reciproce la nivel de președinți și prim-miniștri. A fost o perioadă fecundă și pentru cooperarea balcanică.
Dar după Revoluția din 1989?
După căderea regimului comunist, în Decembrie 1989, noul regim democrat a avut ca prioritate absolută reconstruirea relațiilor cu Occidentul, cele cu răsăritul fiind neglijate în bună măsură, între care și cele cu Turcia, deși aceasta a fost una dintre primele țări care a întins mâna pentru a ajuta România, atât economic, cât și politico-militar. Turcia a salutat, chiar cu entuziasm, transformările democratice din România. Cifra de afaceri dintre cele două țări a crescut rapid, ajungând la câteva miliarde pe an, iar acum se apropie de 10 miliarde. Aflat recent în vizită la București, ministrul comerțului din Turcia, Ömer Bolat, a declarat că cifra de afaceri dintre cele două țări ar fi fost fixat acum la 20 de miliarde de dolari pe an.
Prima țară și primul oraș pe care românii le-au vizitat în număr mare și tot mai mare, după căderea comunismului, au fost Turcia și Istanbul. Românii au văzut cu ochii lor că părerile în privința Turciei și turcilor, care fuseseră vehiculate până atunci, în presă și în multe cărți de istorie din România, nu corespundeau realității. La rândul lor, miile de afaceriști turci, la început mici și mărunți, apoi din ce în ce mai mari, au descoperit o Românie primitoare, chiar mai primitoare decât multe alte țări, mai ales occidentale.
În prezent, între cele două țări, există mai mulți lianți, mai consistenți decât altădată. Dacă înainte aceste legături se bazau pe paginile de istorie comună și pe minoritatea turco-tătară din România, acum există și o puternică comunitate economică a cetățenilor turci din România, ca și a cetățenilor români din Turcia, dar și a cetățenilor turci originari din România. Aceștia din urmă, în majoritate tătari, sunt deja bine organizați și deosebit de activi în formarea imaginii pozitive a României în Turcia.
Ce ar face Turcia dacă am fi atacați din Est
Haideți să luăm în calcul un scenariu radical, evident de nedorit, și să presupunem că Rusia, după ce ar zdrobi Ucraina, ar decide să atace România. Și că ar face-o cel mai probabil pe mare. Care ar fi reacția Turciei, ne-am putea baza pe aliații noștri turci?
Este o întrebare grea și insolită. Să sperăm că așa ceva nu se va întâmpla. Dacă, totuși – Doamne ferește! – se întâmplă, ce ar fi de făcut?! În vremurile de acum, trebuie să ne gândim și la o asemenea situație. Fără nici o reținere pot să afirm că, în cazul unui atac naval împotriva României, Turcia va interveni rapid cu toate forțele sale din Marea Neagră, pentru respingerea agresorului, indiferent cine ar fi acesta. Articolul 5 al NATO, dar și prevederile din tratatele bilaterale ar obliga și ar justifica o asemenea acțiune. Nu numai acordurile juridice, ci și interesele fundamentale ale Turciei la Marea Neagră ar reclama o asemenea intervenție. Marea Neagră a fost secole la rând un „lac otoman”, nu numai pentru desfășurarea în siguranță a comerțului, ci și pentru apărarea strâmtorilor și a marelui oraș Istanbul, capitala imperiului. O nouă agresiune militară a Rusiei în Marea Neagră ar afecta grav securitatea strâmtorilor, a Istanbulului și, în consecință, a Turciei, ca țară și stat. Turcia cred că are forțe redutabile pe și în Marea Neagră. Rusia știe prea bine care sunt interesele vitale ale Turciei la Marea Neagră. Nu cred că va îndrăzni să facă ceva contrar acestor interese fundamentale.
Întorcându-ne la un prezent mai pașnic, sperăm, v-aș întreba cât de bine ne cunoaștem reciproc și ce ne lipsește încă pentru a duce aceste relații la nivel superior?
Dacă aș fi nevoit să folosesc un singur cuvânt pentru evaluarea relațiilor turco-române în prezent, acest cuvânt ar fi Excelent. Din câte știu eu, nu există, de multă vreme, vreun impediment în derularea și dezvoltarea acestor relații. Am semnale că ambele guverne arată grijă deosebită, chiar exagerată, pentru a menaja susceptibilitatea celeilalte părți.
Pentru a cultiva și întări încrederea reciprocă, cred că ambele țări se pot baza pe adevărul din istorie, fără rețineri, pe interesele comune la Marea Neagră și în Balcani, pe NATO și parteneriatul strategic, pe creșterea schimburilor economice și, nu în ultimul rând, pe oamenii de valoare din ambele țări, care știu mai bine decât alții ce trebuie făcut pentru consolidarea relațiilor dintre ele.
Ca răspuns la ultima parte a întrebării dumneavoastră aș aduce în discuție o chestiune ignorată până acum, anume diferența mare, chiar foarte mare, dintre preocupările istoricilor din cele două țări în tratarea relațiilor dintre ele în trecut. Dacă în România, istoria raporturilor cu turcii, în primul rând cu Poarta otomană, a reprezentat o preocupare fundamentală, în Turcia, istoria relațiilor cu românii a fost și este tratată ca o temă minoră, dacă nu chiar nesemnificativă. Pot fi invocate mai multe motive aici. Dar mă opresc doar la cea de metodologie. Raportată la dimensiunea istoriei otomane, problema raporturilor cu Țările Române este desigur una secundară, dar nu minoră. Șase dintre cei mai vestiți sultani ai istoriei otomane au mers în fruntea armatelor în șapte mari campanii împotriva Valahiei, Moldovei și a Transilvaniei.
Unde mai e de lucru în relațiile cu TurciaDe ce s-a neglijat această temă în Turcia, unde ați identifica problema?
Cronicarii turco-otomani acordă însemnătatea cuvenită informațiilor legate de voievozii români, la fel și documentele din arhivele turcești, care sunt în număr impresionant în privința țărilor române. Problema este la istoriografia turcă actuală, care a ignorat tema, nu în mod deliberat, ci pur și simplu pentru că a subapreciat problema, din cauza lipsei de informații, a necunoașterii limbii române, a inexistenței, chiar și astăzi, a specialiștilor în materie. Situația cred că se poate remedia, dar prin efort comun. Un specialist în românologie înseamnă un istoric turc cunoscător în profunzime al istoriei și al culturii române, al limbii și al paleografiei izvoarelor istorice. Dar așa ceva nu a existat și nu există încă, din păcate, în istoriografia turcă. Dar în ultima vreme au apărut probleme și la istoriografia română, care nu mai are specialiști în măsură să cerceteze și să publice surse documentare de factură turco-osmană.
Care ar fi soluțiile, în acest moment?
Mă gândesc la specializări în parteneriat ale tinerilor istorici români în Turcia și ale tinerilor istorici turci în România. Cu ani în urmă, am promovat un asemenea proiect prin Institutul de Turcologie din UBB Cluj. Obținusem din Turcia mai multe burse, inclusiv pentru specializarea în limba și paleografia turco-osmană, dar nu am putut trimite la Universitatea din Istanbul decât o singură tânără din Cluj, care a învățat (foarte bine) limba turcă modernă. Nu am găsit alți doritori, în special pentru osmanistică, pentru că tinerii de astăzi sunt mult mai pragmatici decât am fost noi, cei din generațiile vechi. Turcologia, în general, și osmanistica, în special, sunt domenii deosebit de dificile, care reclamă multă muncă și abnegație, ceea ce nu este la îndemâna oricui. Trebuie găsite alte modalități, poate mai atractive, căci într-adevăr o asemenea specializare reclamă timp și sacrificii. Salariul de cercetător științific, fie și specializat în osmanistică, este relativ mic și nu există nici stimulul academic. Deși s-a ilustrat prin personalități marcante și realizări științifice de prestigiu internațional, turcologia, în speță osmanistica, cred că este singura specialitate din știința românească din cadrul căreia nu a fost ales nici măcar un singur membru al Academiei Române. Țara vecină Ungaria, de pildă, este recunoscută pe plan mondial pentru excelența sa în turcologie, inclusiv în osmanistică și tataristică, și încă din veacul al XIX-lea. În fiecare an, Ungaria a trimis și trimite în Turcia și în alte țări, 7-8 tineri pentru specializare în turcologie. Cel puțin 2-3 din fiecare contingent de bursieri ajung să se specializeze în domeniu și cu timpul să performeze. Zeci de turcologi maghiari au fost și sunt membri ai Academiei de Știință a Ungariei și ai multor Academii străine. În schimb, turcologia românească, cel puțin osmanistica, se află în prezent în primejdia dispariției! În accepțiunea mea și nu numai, osmanistica înseamnă, în primul rând, cercetarea directă și valorificarea surselor istorice otomane, inclusiv și îndeosebi prin publicarea unor volume de documente vechi transliterate și traduse.
Istoricii turci de seamă, care au scris istoria generală otomană sau volume și studii consacrate relațiilor cu Rusia, Polonia, Ungaria și Habsburgi, au abordat subsumat raporturile cu Țările Române, în contextul desfășurărilor politico-militare otomane în Europa. După știința mea, până acum, în Turcia nu a apărut nici un studiu temeinic consacrat istoriei raporturilor dintre Poarta otomană și Țările Române. În ultima vreme, mai bine zis în epoca internetului, am sesizat totuși unele preocupări la tinerii istorici turci, mai ales ca teze de licență și de doctorat, legate mai ales de Transilvania și Moldova, dar și de Valahia.
Cu ce ar putea veni tinerii istorici turci care încep să se aplece asupra istoriei comune și a relațiilor dintre cele două părți încă din perioada medievală?
Istoricii turci pot să aibă contribuții majore, mai ales pe plan documentar din arhive, la aprofundarea și lărgirea temei, ceea ce ar suplini în mare măsură și lipsa din ultima vreme a aportului documentar de factură turco-osmană din istoriografia română. Cred că intervenția instituțiilor științifice, din ambele țări, ar putea impulsiona cooperarea româno-turcă și în planul cunoașterii istoriei comune. Un acord punctual între Secția de Istorie și Arheologie a Academiei Române și Türk Tarih Kurumu (Societatea Turcă de Istorie), forul academic turc cel mai prestigios în domeniu, ar fi binevenit pentru avansarea unor programe guvernamentale de cooperare științifică, atât în domeniul arheologiei (Dobrogea, Banat, Brăila ș.a.), cât mai ales în investigarea arhivelor și realizarea în comun a unor colecții de surse privind istoria relațiilor româno-turce. De asemenea, cred că ar fi utilă organizarea unor manifestări științifice tematice, eventual periodice, ale istoricilor din cele două țări, precum și publicarea în colaborare a unor volume de studii istorice de interes comun. Pe vremuri, în anii 1970, se înființase chiar și o Comisie mixtă a istoricilor din cele două țări, care, în condițiile României de atunci, nu a reușit însă să depășească limitele formalismului.
Cunoașterea istoriei poate contribui, de multe ori chiar în mod inconștient, la cultivarea bunelor raporturi sau, dimpotrivă, la exacerbarea dușmăniei dintre popoare și țări. Depinde de cum este cunoscută și propagată istoria. Ca unul care știe bine istoria adevărată atât a românilor, cât și pe cea a turcilor, sunt pe deplin convins că ambele popoare pot găsi sprijinul necesar și în istorie pentru a întări colaborarea și prietenia dintre ele.
Cine este Tasin Gemil
Profesor universitar doctor Tasin Gemil este fondator și director al Institutului de Turcologie al Universității Babeș-Bolyai din Clluj (2009-2022). Profesorul Gemil are și o carieră în diplomație. El a fost primul ambasador al României în Azerbaidjan (1998-2003), apoi în Turkmenistan (2004-2007). În anii 90 a fost deputat în Parlamentul României (1990-1996). Este membru corespondent al Societății Turce de Istorie (Türk Tarih Kurumu) (din 1988), membru onorific al Academiei Oamenilor de Știință din România (din 2015), membru străin al Academiei de Științe din Republica Tatarstan (din 2016).
Curierulnational.ro
Observatornews.ro
